Aviones de Babel

Paisaje impúdico | Peisaj impudic

PAISAJE IMPÚDICO

Acaso hay algo más indecente, más sensual
que la piel de la tierra
en cuyas idas y venidas
el mar destapa entre risas
como a una falda blanca con volantes sucios
que levanta con descaro desde la orilla
donde el borde de las medias
no toca la intimidad desde arriba
al dejar descubierto un trozo estrecho de piel;
horizonte animal
para bien y para mal
profundidad húmeda y resbaladiza
en la que el sol
se hunde sin pudor.

Ana Blandiana – El relflejo de los sentidos (2004)

___________________________________________________________

PEISAJ IMPUDIC

Ce poate fi mai indecent, mai senzual
Decât pielea pământului
Pe care, retrăgându-se din când în când,
Marea o dezvelește râzând
Ca o fusta cu volane albe murdare
Ridicată parșiv dinspre mal
Unde marginea ciorapului
Nu atinge taina de sus
Și lasă o fâșie îngustă de piele,
Orizont animal
Și în rău și în bine,
Adânc lucios si lunecos de mare
În care soarele
Se scufundă fară rușine.

Ana Blandiana – Reflexul sensurilor (2004)

 

 

Advertisements

Lo que no entiendo | Ceea ce nu ințeleg

LO QUE NO ENTIENDO

Todo lo que no entiendo me mata.
Está muerta la que sigue
buscando certezas
y no las encuentra, e insiste,
porque en el otro lado tampoco
se puede vivir sin comprender.
Mueres también allí y así naces,
continuamente,
para que comprendas
lo incomprensible:
he aquí una definición de la inmortalidad.

Ana Blandiana — El reflejo de los sentidos (2004)
(Traducido por Cezara L.)

_____________________________________________________________________

CEEA CE NU ÎNŢELEG

Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide.
Este o moartă cea care continuă
Să ceară lămuriri,
Şi să nu le primească, şi să insiste,
Pentru că nici în lumea cealaltă
Nu se poate trăi fără să înţelegi.
Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,
Mereu şi mereu,
Ca să poţi înţelge
Ceea ce e de neînţeles:
Iată o definiţie a nemuririi.

Ana Blandiana — Reflexul sensurilor (2004)

 

Către Galateea | A Galatea

A GALATEA

Conozco todos tus tiempos, tus movimientos, tu perfume
y también tu sombra, tus silencios y tu pecho;
qué temblor y que colores atesora,
tus andares, tu melancolía y tus pestañas;
tu camisa, tu anillo y el segundo;
me impaciento y me arrodillo en el suelo
y te imploro:
náceme.

Conozco lo que hay más allá de ti
tan lejos que ya apenas existe
un más allá de la tarde, del horizonte y un más allá del mar…
más allá de todo
y tan lejos que ya ni tiene nombre.

Por eso me arrodillo
sobre el canto de las piedras, que así me imitan.
Y te imploro:
náceme.

Conozco todo lo que no sabes sobre ti.
El latir del corazón que sigue al latido que escuchas,
el final de la palabra cuya primera sílaba
articulas,
los árboles —sombras de madera de tus venas
los ríos —sombras oscilantes de tu sangre
y las piedras, las piedras —sombras pétreas
de mi rodilla,
la que doblo ante ti y te imploro
que me nazcas. Náceme.

Nichita Stănescu – El derecho al tiempo, 1965

(Traducido del rumano por Cezara L.)

_________________________________________________________________________________________

CĂTRE GALATEEA

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Nichita Stănescu – Dreptul la timp, 1965

 

Porque tú no me amas | Pentru ca nu mă iubești

PORQUE TÚ NO ME AMAS

Sonrío, y la sonrisa me gotea
de los labios como un hilo de sangre
porque tú no me amas.

Bailo, y mis manos caen al suelo
como dos anclas. Estoy pálida
porque tú no me amas.

Fumo y el humo, preso del pánico
por las horas,
me ahoga como el pañuelo de Isadora
porque tú no me amas.

Nina Cassian – Parejas

(Traducido por Cezara L.)

______________________________________________________________

PENTRU CA NU MĂ IUBEȘTI

Surâd – si surâsul mi se prelinge
de pe buze, ca un fir de sânge
pentru că nu mă iubești.

Dansez – si mâinile-mi cad la pamânt
ca două ancore. Palidă sînt
pentru că nu mă iubești.

Fumez – si fumul, în panica orei,
mă sugrumă ca eșarfa Isadorei
pentru că nu mă iubești.

Nina Cassian – Cupluri

Cuplu | Pareja

PAREJA

Unos te ven tan solo a ti,
otros tan solo a mí,
superpuestos de manera tan perfecta
que nadie nos puede divisar de repente
y nadie se arriesga a habitar en el límite
desde donde somos vistos tú y yo.
Tú solo ves la luna
y yo el sol;
tú añoras el sol
y yo la luna.
Espalda con espalda,
nuestros huesos se unieron desde hace tiempo.
La sangre transporta murmullos
de un corazón a otro.
¿Cómo eres?
Si levanto el brazo
y lo extiendo mucho hacia atrás,
descubro tu dulce clavícula
y, ascendiendo, mis dedos rozan
tus benditos labios
que se vuelven bruscamente y aplastan
los míos hasta ensangrentarlos.
¿Cómo somos?
Tenemos cuatro brazos para defendernos,
pero yo solo puedo golpear al enemigo que tengo delante de mí
y tú al que tienes delante de ti.
Tenemos cuatro piernas para correr,
pero tú solo puedes correr hacia tu lado
y yo hacia el mío.
Cada paso es una lucha entre la vida y la muerte.
¿Somos iguales?
¿Moriremos a la vez o el otro cargará,
durante un tiempo,
con el cadáver del otro unido a él
y contagiándolo, lento, muy lento, con la muerte?
Quizá no morirá del todo
y llevará por los siglos
el dulce lastre del otro
atrofiado por la eternidad,
como una giba,
como un lunar.
Tan solo nosotros conocemos la añoranza
de mirarnos a los ojos
y comprenderlo todo
aunque nos encontremos espalda con espalda,
extendidos como dos ramas.
Si uno de los dos se arrancara,
sacrificándose por una sola mirada,
tan solo vería la espalda,
ensangrentada y entumecida,
del que se ha desprendido.

Ana Blandiana – del volumen Octubre, noviembre, diciembre (1972)

Traducido por Cezara L.

______________________________________________________________________________-

CUPLU

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Ana Blandiana – Din volumul Octombrie, noiembrie, decembrie (1972)

Melodía narrada | Melodie povestită

MELODÍA NARRADA

El amor que te guardaba entonces
hacía de mí un hombre casi atractivo.
Llegué a pensar hasta el horizonte
e incluso
alcancé a pensar hasta el sol.

Eras muy menuda y tu melena oscura
ondulaba sobre tus hombros.
Al hablar, tu voz asesinaba fantasmas
y el latir de mi corazón te rodeaba
como un planeta que se retrasa.
Ahora,
que esta bendita circunstancia
te ha puesto en mi camino,
mi sol anochece
y el cielo muestra sus estrellas vidriosas
¡para que piense absorto en ellas!

— Nichita Stănescu

(Traducido por Cezara L.)

________________________________________________________________________

MELODIE POVESTITĂ

Dragostea pe care ţi-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
şi chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subţire, şi coama neagră
ţi-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome
şi bătaia inimii mele îţi dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
şi cerul şi-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!

Nichita Stănescu

Singurătatea | La soledad

LA SOLEDAD

La soledad es una ciudad
donde los demás han muerto.
Las calles están limpias,
los mercados desiertos,
todo se vislumbra de repente
dilatado en el vacío,
perfectamente dispuesto.
La soledad es una ciudad
en la que nieva mucho
y ninguna pisada quiebra la luz
depositada sobre el manto.
Tan solo tú, ojo despierto,
que vela por los que duermen,
observas y entiendes y no te cansas
de tanto silencio y pureza
donde no existe la lucha
ni la mentira.
Donde es nítida
hasta que duele
la lágrima del animal desamparado.
En el valle
[que se encuentra]
entre el sufrimiento y la muerte,
la soledad es una ciudad feliz.

— Ana Blandiana

(Traducido por Cezara L.)

___________________________________________________________

SINGURĂTATEA

Singurătatea e un oraş
În care ceilalţi au murit,
Străzile sunt curate,
Pieţele goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Şi numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
În care nimeni nu luptă
Şi nu e minţit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până şi lacrima de animal părăsit.
În valea
Dintre suferinţă şi moarte,
Singurătatea e un oraş fericit.

— Ana Blandiana